Ochii tai inchisi

                                        Prologul unei veri tarzii

Dar iata ceasul intrebarii...
In chiciura si frunze cazatoare,
S-au podidit cararile uitarii
Cu vanturile reci,ratacitoare
Ce-au razbatut in departari ceva nedeslusit
Pare ca anotimpul regasirii s-a sfarsit.

Sus,pe o veche ramura de nuc
-lastunul-
Priveste norii,acei nori care acum se duc
Dar nu-si iau Ramas Bun
-niciunul-
Ei poarta des iluzii dar nimic nu spun.

Ce vant stingher adie iara...
O fi amurgul care cade lin, pe afara
Sau poate dorul unui timp apus
Ce astazi nu se mai intoarce
Caci vara vietii spre neant s-a dus
De-o vreme incoace.

-De ce peste oceane se asterne,
 Un cantec trist,neascultat?
-Pentru chemarea zarilor eterne...Pe aceleasi drumuri lungi am asteptat,
Si parca inca-l auzeam, in umbra nucului tacut
De-atunci nu l-am ma vazut...

Un nou inceput?

                                                     

   Gata am spus stop! Nu mai vreau sa stau captiva in plasa fiindca ea este totusi doar o incatusare nu o inchisoare,  ma voi  ridica, voi reusi.
   Toti am avut zile in care ne-am simtit pierduti, in care am simtit ca vrem sa ne luam lumea in cap, cu totii ne-am simtit uneori singuri , tristi, parasititi, am simtit ca vorbele pe care le rostim nu sunt auzite cum ar fi necesar, ca ele capata alta rezonanta, total alte sensuri, si oricat am vrea cei din jur ne acuza fara incetare judecandu-ne faptele. Pentru unii  acele momente sunt atat de scurte, atat de efemere incat nici nu si le mai pot aminti de indata ce viata lor intra pe alt flagel. Pentru altii insa clipele se transforma in ani, nu mai iau sfarsit, nostalgia capata cote caznale, pare ca timpul o adanceste si mai mult, el insusi fiind un factor al imbatranirii si deci  al pierderii, uneori sterge ranile dar uneori le adanceste tot  mai mult
      Dar o intrebare indispensabila este cum o luam de la capat? Atunci dand realmente nu ne mai putem ridica,  dupa cum se stie puternic nu este cel care nu a cazut niciodata ci cel care a cazut dar a stiut  sa-si continue drumul . Daca simti in aceste clipe ca nimic nu mai are rost undeva in subconstient te domina o infantilitate provenita  cu multi ani in urma de la o serie de evenimente care au perturbat energia  sinelui  interior . O persoana maturizata la nivel spiritual cand cade se ridica iar si iar, dar un copil ramane neputincios . In cazul nostru, din punct de vedere psiho-moral aceasta neputinta provine fie din cauza hiperemotivitatii si implicit a sentimentalismului exgerat fie din cauza regretelor si amintirilor.     Totul trebuie sa aiba un capat .Cand simti ca depresia te cuprinde din toate partile nu astepta ca ea sa treaca fiindca de multe ori lucrurile se inrautatesc.
  Fa o  lista cu lucrurile care te fac fericit dar si cu cele neplacute.
Ia-o de la capat niciodata nu e prea tarziu daca nu poti sa te ridici tarastete, mai devreme sau mai tarziu cineva te v-a prinde de mana si te v-a ajuta sa iei drumul in continuare. Speranta este ca stralucirea unei stele, se pierde dupa norii intunecati ai noptii dar nciodata nu dispare cu adevarat.

Sa fiu din nou din nou doar un copil...

                               

Candva  m-am pierdut  pe un  camp cu flori

In amintiri fara culori

Si nici nu  banuiam cumva

Ca cerul se intuneca...

`

Am facut balonase de sapun

S-au inaltat mai sus de stele,

Zambeam stingher privind la ele...

Am vazut si vise cum apun,

In ploi de lacrimi si fiori

Cu mii de fluturi calatori...

Peste campiile batute de anotimpuri,

La o eterna cale de rastimpuri

A mai apus un curcubeu ,

Mi-e dor sa alerg si sa ma joc pe afara,

Mi-e dor sa simt in parul meu

Parfumul florilor de primavara...

In rasaritul purpuriu,

Ce-a disparut prea timpuriu

Am cautat sentimente pierdute,

Am gasit doar umbra stelelor cazute...

                                              

Singuratatea zborului (versuri)

Enigma nesfarsita a stancilor din larg...
A murit in abis un mesager,
Cand dupa lunga pribegie se odihnea pe un catarg
Privind vazduhul efemer.

Si in amurgul vinetiu de vara
Pornesc cocorii spre  ocean
Si cad acele ploi de seara, peste o plaja parasita,
Cand iar priveste albatrosul departarea de pe  faleza bantuita.

A ramas poate un singur calator...
Un luptator in drumul sau,
Cautand in valurile albe
Al lumii nesfarsitul hau...

Si talazul care-a tot lovit pe stancile din asfintit
Acum in veacurile tacerii,pe trecator l-a odihnit.
Dar cine sa intelega, oare, tristetea calatorului?
Marea singuratate a zborului...|

Cat de departe au plecat
Pe cand suflase in neanturi  si tarmurile in care au acostat,
Si poate malul fara cheuri acum sa fi imbatranit
Pe  sub nisipurile care cu vanturile au tot fugit.
In vazduhul de cristal se aduna norii,

Peste apa marii se asterne iar tacut

Amurgul veacului trecut
A zburat peste ocean cocorii...
                 

               Cantecul ploii

   ....Era o dimineata trist,asa cum sunt de obicei zilele ploioase.Imi placea sunteul ploii care batea in ferestre...Pic,Pic...Ca si cum timpul s-ar fi oprit...Pic,Pic ca si cum nelinistea din sufletul meu ar fi incetat pentru o eternitate si o eternitate se preschimbase intr-o singura clipa, intr-un strop de ploaie...Diminetile triste imi aminteau de serile din lumea mea... ma pierdeam in scenele incolore ale trecutului. As vrea sa fiu un trandafir albastru sa dansez in ploaie...as vrea sa nu mai simt atat de crud si de dureros trecerea timpului...Priveam in departarea fara zari, campiile acelea bantuite de  anotimpuri trecute, de umbre nevazute...vara nu le pot vedea florile, mi-e dor de zapezile iernii...iarna nu pot vedea nici-un fulg de zapada,duc dorul trandafirilor albastri.Ma simt captiva intr-o lume straina...care nu este cea reala dar nu este nici lumea mea de vise neintelese...Ma simt prizoniera int-o iarna de vise inghetate si atunci mi-as dori sa evadez.... sa ascult un cantec pe care numai cei din universul meu il pot auzi...Si atunci mi-as dori sa fiu un strop de ploaie ...
       

I love music

           Music is mai life